Lucrul de mână – our Love!

E greu să scrii o primă postare, pentru că orice început e greu: vrei să fie frumos, fără greşeală, să fie nici prea-prea nici foarte-foarte. Însă, nu mi-e greu să aleg subiectul iar acesta va fi, bine-nțeles, lucrul de mână.

Prima și prima dată, când eram foarte mică, pe la 5-6 ani – cred, bunica m-a învățat să cos liniuțe pe etamină. Ea cosea fețe de masă, cuverturi, păretare și tot felul de decorațiuni frumos colorate care împodobeau casele pe vremuri. O făcea cu atâta pasiune și dragoste, încât ardea mâncarea și nici măcar fumul gros al mâncării arse nu o întrerupea din cusut. În bucătăria blocului unde s-au mutat atunci când comuniștii le-au luat pământul, aveam o dormeză mică, o sobă cu plită și cu ler (cuptor) si o masă. Acolo mi-am început „cariera” în handmade, în vârful pernelor de pe dormeza bunicii, la căldura sobei. Munca mea nu avea o țintă finală și niciun scop definit, eram doar foarte fericită să cos liniuță după linuță, mă concentram să nu greșesc și să sar peste mai multe găurele. La fiecare nou rând, bunica îmi schimba culoarea și asta îmi plăcea cel mai mult, pentru că vedeam curcubeul cum ia naștere sub ochii mei. Îmi băga din nou ața-n ac, răbdătoare, ori de câte ori, trăgând prea tare o scoteam din urechea acului.

În ale tricotatului, din nefericire, am fost declarată o cauză pierdută pe la vârsta de 6-7 ani. Îmi aduc și-acum aminte fularul început de mama, de un galben pal, pe care a încercat să mă învețe să tricotez. Nu înțelegeam nici în ruptul capului ce îmi tot arată cu acele acelea lungi și de ce trebuie să fie două și nu unu, unde să bag acul, cum să scot firul și nu-mi trebuia deloc, absolut deloc, un fular! Mama și-a pierdut răbdarea, așa că m-a luat bunica în primire. Același rezultat. M-a salvat bunicul, care cu vocea lui de bariton le-a spus: „Lăsați, măi, copila în pace! Nu vedeți că e prea mică?”

Bunicul…

Bunicul… Bunicul, în boxa lui de la demisolul blocului unde avea fel de fel de scule, el fiind zidar și tâmplar de meserie, m-a învățat cum să bați un cui fără să te rănești. Știa el că orice om, fie fată, fie băiat, la un moment dat în viață are nevoie să bată cuie. Dacă cade juma’ de metru pătrat de tencuială, nu-i bai, că m-a învățat și cum să prepar gips cu var și apă ca să astup găurile, dar dacă îți dai peste degete… e bai! M-a mai învățat cum se ține rindeaua, cum se folosește polizorul și cum se ascute corect un cuțit!

Îmi plăcea aproape la fel de mult să stau cu bunicul, îmbrăcată bine, în beciul friguros ce-i servea drept atelier, cum îmi plăcea să stau cu bunica în bucătărie, lângă sobă, în vârful patului. Bunicul mi-a fost alături până la vârsta de 20 de ani, iar când s-a dus, a luat cu el o parte din mine.

Mama…

Mama m-a învățat să cos la mașina de cusut, la Ileana. Aveam vreo 15 ani. M-am îndrăgostit imediat, și-mi plăcea ritmul acela care trebuia susținut cu pedala, mi se părea că este ca un fel de dans. Din ziua aceea, nici una din hainele mele n-a mai rămas la fel, toate au trecut pe sub tălpița de inox a Ilenei, unele spre fericirea lor, altele spre fundul dulapului, ca să nu le vadă mama schingiuite și de nepurtat!

Am fost binecuvântată în copilăria mea cu oameni dornici să mă învețe de toate și îmi sunt dragi oamenii care vor să învețe. De pildă, toate bunicile zilelor noastre, care se necăjesc cu Facebook-ul si Messengerul, ca să poată ține legătura cu copiii plecați, să-și vadă nepoții sau să comande fire de tricotat. Fire de tricotat, andrele, nasturi, tot ce trebuie ca să croșeteze sau să tricoteze: un pardesiu pentru noră, o căciulă pentru nepoțică, un fular pentru fiica din Canada… Ah, ce aventură, comanda asta pe Facebook! Și câte povești și simpatii se leagă! Și câte poze cu nurori sau fiice sau nepoți primesc! Bunici sau mămici mândre de ai lor! Asta e latura cea mai frumoasă a muncii pe care o fac: cunosc oameni.

Sper să scriu cât mai des pe blog și bine-ar fi să fie lucruri interesante, nu? 😊 Și să nu uitați că: răspund cu drag la mesaje, stau la povești, ofer sfaturi dacă-mi sunt cerute și dacă sunt în aria mea „de acoperire”.

Sper să vă simţiţi ca acasă şi să reveniţi mereu!

Ella